Reverii

momentul

             In momente de genul acesta, orice tanara de varsta ei s-ar fi pierdut cu firea, s-ar fi balbait fara noima sau macar i s-ar fi invapaiat obrajii. Se afla zi de zi fata in fata cu cel mai fermecator barbat din cati cunoscuse, lucrau la birouri invecinate, si pana si colegele trecute cu mult de prima tinerete afisau un zambet tamp cand aparea Mihai la serviciu. Pe de alta parte, tanarul era fascinat si intrigat in acelasi timp de relaxarea si naturaletea de care dadea dovada colega lui de birou. Intrigat, pentru ca, in general, mai pe ocolite sau direct, femeile i se aruncau in brate fara ca el sa faca vreun efort; fascinat, fiindca intotdeauna si-a dorit sa fie el "barbatul", el cel care curteaza, invita, alege. Eliza parea sa-i ofere aceasta ocazie rara pe care inca n-o avusese pana la cei 27 de ani ai sai. 
           Intr-o dupa-amiaza, ramasi singuri inainte de plecare, Mihai indrazni s-o intrebe: 
          - Spune-mi, cum reusesti sa fii mereu atat de calma, atat de diafana?... Esti plina de o pace interioara care-ti vine parca dintr-o alta lume, ca aici.... totul e haos. 
           Cu zambetu-i caracterisstic, ea ii raspunse deschis: 
         - Uite, noi doi avem varste apropiate- poate eu sunt putin mai mare, oricum e irelevant. Nu stiu ce fel de viata ai dus tu pana acum, insa a mea a fost plina de furtuni si tornade; zilele senine erau mai degraba sarbatori rare. Starea mea de acum seamana cu somnul suspinat al unui copil care a incasat o bataie zdravana de la maica-sa si a plans cu sughituri, pana a adormit obosit si nemangaiat. Acel copil va dormi un somn atat de adanc, de alb si fara vise, incat la trezire va simti ca a renascut. Odihnit si calm, copilul isi va trai aceasta noua viata mult mai intelept, cu o lectie invatata si cu zbuciumul sufletesc mult domolit....
            Fixand cu privirea raftul de deasupra biroului, Eliza facu o pauza, ca si cum ar reflecta, apoi isi incheie micul discurs: 
         - Dar pentru asta e nevoie sa redevii copil. Dupa ce iti scuturi sufletul si mintea de toti parazitii care s-au lipit de ele, iti vei redobandi puterea de a fi senin si de a te bucura de toate lucrurile ca si cum atunci le vezi pentru prima data. 
            Mihai ar mai fi vrut sa spuna ceva: s-o aprobe, s-o compatimeasca, orice... dar maxilarul ii ramase inclestat intr-un spasm al mintii care se chinuie sa proceseze o ecuatie dificila. Cine ar fi putut banui atata profunzime in gandirea unei fiinte diafane si fragile cum era ea? 

PAGINA DE ROMAN (2)

Drumul hurducait in autobuzul plin de trupuri inerte emanand continuu sudoare... drumul.... Ea visa Dincolo de caldura torida, de mirosuri si mizerie, se afla o alta lume- lumea ei, a Elizei Pandele. Nu vrei sa ne jucam putin? Numai o data, cu mingea mea! Promit ca maine ... In definitiv, tot ce avem este mintea, sufletul, singurele proprietati pe care nimeni nu ni le poate smulge, de care nimeni nu ne poate jefui. Auuuuuuuuu! Esti cel mai rau din lume! Te spun la mama! Numai tu esti de vina! Esti cel mai rau!... Aici se zamislesc amintirile, bucuriile, amagirile, comediile... Daca  nu adormi in 10 secunde ti-o incasezi! 1... 2... 2... 2... 2... Uneori timpul se opreste in loc la un moment care ti-a marcat existenta si care poate sa nu fie de o importanta prea mare in ochii altora. Este timpul zero de unde porneste intreaga ta viata. Toate astea izvorasc din suflet, din gand, din constiinta celui care traieste... mai mult sau mai putin. Dar traieste! Aici te refugiezisi tu, cititorule, chiar daca n-o stii, cand vrei sa gasesti liniste, ori echilibru, ori ceva care sa te bucure, sa te alinte sau poate chiar sa te chinuie. Dar cine s-ar duce in casa lui ca sa fie biciuit? Oare gresesc? Nu m-am dus eu de bunavoie in camera de tortura ori de cate ori am vrut?

Judy Garland, Somewhere Over the Rainbow

http://www.youtube.com/watch?v=QhzbzwPNgXA

La Commedie Humaine

Trebuie sa marturisesc ca ori de cate ori trec pe langa un chiosc de ziare ma patrunde un adanc fior de sila combinata cu revolta: cum pot atarna pe toate geamurile revistele porno si ziarele pentru retarzi gen "Libertatea", pe cand informatia cu adevarat importanta este ascunsa ochiului curiosului?  A trebuit sa intreb daca au la vanzare, de exemplu, "Dilema Veche" sau "Observator Cultural". Ma rog, aspectul acesta aparent nesemnificativ este, de fapt, cheia indobitocirii in masa care are loc in Romania de azi, alaturi de mult mai considerabila contributie a televiziunii. Va intreb, fara sa mi-o luati in nume de rau, ce posturi TV vizionati si ce ziare cititi? Stiti cat de mult va influneteaza mintea, actiunile si deciziile ceea ce vedeti si cititi? Testati-va: cititi timp de 2 saptamani numai carti serioase,beletristica, filosofie, psihologie sau orice altceva doriti, apoi vedeti cum ganditi. Vei fi uimiti cu ce ochi veti vedea lumea... s-ar putea sa nu va placa, e drept, dar cu siguranta veti fi multumiti de propria dvs evolutie.

Adapost

O matusa-copil

mi-a oferit adapost

de intemperiile de afara.

Si iata, o tanara-bunica

locuieste cu o matusa-copil...

bunica trebuie sa aiba grija de copil!

Asa e rostul.

Copilul e incapatanat;

ii tuna si-i fulgera si...

adapostul nu mai este!

Dar matusa-bunica si tanara-copil

se adapostesc

in scorburile usacte ale sufletului...

Uneori, furtuna tine mult... dar

de cele mai multe ori sunt doar

ploi... ploi mocanesti, ploi torentiale...

Ploile spala, apoi putrezesc murdaria,

apoi vor sa inece, apoi pleaca de tot

si lasa in urma seceta!

Dar sufletele? Sunt si ele picaturi

din Apa Vietii... Ele se adapostesc

in scorburile descompuse,

apoi se scurg in pamantul fertil

si se evapora, atingand cerul.

O matusa-copil, iata,

mi-a oferit adapost in scorbura ei.

Si o tanara-bunica a oferit adapost

unei matuse-copil in scorbura ei.

Cand scorburile nu mai sunt,

raman picaturile...

se scurg pana sus, in oceanul de nori!

(1 iaunuarie 2010)

Pagina de roman

"...Si Petru si-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Iisus: 'Inainte sa cante cocosul, te vei lepada de Mine de trei ori.' Si a iesit afara si a plans cu amar."

Copilei i s-a prelins o lacrima pe obraz, cazand peste slovele Scripturii. Stia ca sufletul ei si-a ascuns credinta nu de trei ori, ci de trei mii! Caci oamenii erau din cale-afara de batjocoritori, de rai, de veninosi... ei nu stiau decat sa acuze, sa desconsidere adevaratele valori ale sufletului si sa alerge o viata intreaga dupa confort si ghiftuiala. Apoi, nu era doar lupta cu lumea, ci era inca o lupta, mai grea decat prima: luta cu sine, cu egoismul, cu poftele, cu instinctele primare care uneori o abrutizau intr-atat incat n-o mai puteai recunoaste...
Printre ochiurile dese ale perdelei s zarea prima geana de lumina. Cocosii cantau; incepusera sa cante cu un ceas in urma, cu o zi in urma, cu un secol... ce bine-ar fi daca ei ar amuti odata pentru totdeauna!
- "Si-a iesit afara si a plans amar." Dar pana si plansul asta e o umbra de plans! Pe Iisus L-a cuprins o intristare de moarte, rugaciunea Lui a fost scaldata in sudori de sange, iar eu plang amar. Ha!... vars doua-trei lacrimi din cand in cand, fac promisiuni desarte, ma tavalesc in fecale si tot ce fac e sa plang amar! Mi-e sila!
Ridurile fruntii si ale spancenelor i se schimonoseau intr-o incruntare concava; fata ei era intoarsa spre interior, ca o minge sparta pe care incerci sa o lovesti doar ca sa constati ca nu mai e buna decat de aruncat la gunoi. Si fata asta concava, cu palme in loc de ochi, ramanea incremenita clipe lungi cat anii. Cand ochii ei s-au deschis in afara a vazut ca nici casa nu mai era la fel: crescuse cu o veranda, se tencuise, avea usi si geam de termopan, mobila noua. Tot ce mai ramasese din vechea casa erau doua dulapuri, doua scaune si un scrin... Dar mai cu seama unul dintre dulapuri adapostea un univers intreg: o poveste cu o femeie ramasa vaduva dupa razboi, priceputa la tesut, la cusut, la impletit... o poveste cu un copil orfan de tata care si-a iubit mama pana la renutare de sine si... inca o poveste cu o mama, un tata, trei fiice si o bunica. Daca scotocim bine descoperim multe alte povesti tesute printre flori de borangic si mohair, printre boccele si camasi brodate, printre prosoape si batice de inmormantare...
Fata incepea sa uite din nou de toate nebuniile constiintei ei bombardate de etici si filosofii comparate. Florile erau atat de frumoase, incat mirosul lor de naftalina devenea pe data parfum de frezie si zambila. Iar culorile lor deveneau raze de soare printre ramuri de mar, behait de oi pe valea inverzita si ied negru hranit cu biberonul. Toate acestea erau franturi de suflet ratacit candva intr-o alta lume: o lume a inocentei, a iubirii si a daruirii. Sarmana copila! Tanjea dupa tot ce pierduse acum un secol - caci trupul ei atrofiat adapostea un suflet batran de suferinta si bolnav de tristete. Cu sufletul asta calatorise pana-n cer in vremea aceea de la inceput si pana-n iad mai apoi. Acum se afla (de multi ani) intr-un purgatoriu, o zona ceva mai relaxata decat iadul, dar mult mai agonizanta. Te intrebi uneori ce ai alege: agonia anticipativa sau suferinta propriu-zisa? Tu spui ca ai alege bucuria, pacea; si toti am spun la fel daca n-am fi fortati sa trecem prin foc! Dar ia lasa-te legat fedeles si aruncat pe rugul in valvataie! Sau poate ca nici nu trebuie sa te lasi. Cine a r face-o de buna voie? Imagineaza-ti cum ar fi te ridice careva pe sus din casa ta si sa te duca la executie fara nici o explicatie, fara sa ai dreptul sa te aperi. Poate acum intelegi de ce copila asta de o suta de ani traia ca si cum ar muri. Da, Cineva o scapase de la ocna, dar pierduse tot: inocenta, puterea de a se bucura, de a avea incredre in sine si in altii, de a valorifica ceva din ce primise. La ce bun? Lumea asta i se parea atat de dezgustatoare, incat tanjea dupa o alta, a ingerilor. Aici nu se putea odihni, nu avea un rost al ei... vedea numai zadarnicie in toate si avea nevoie de un motiv mult mai inalt ca sa mai poata accepta sederea in acest cimitir in care mumiile si cadavrele in descompunere umblau bezmetice.

Cugetari din inchisoare

"Bucura-te ca esti al lui Dumnezeu, chiar si pentru a fi pedepsit.

A-L iubi pe Dumnezeu inseamna a gasi putinta de a fi fericit pana si in cele mai cumplite nenorociri.

Putini sunt cei care stiu sa sufere. A sti sa suferi este o arta care, ca orice arta adevarata, nu cunoaste retete.

Niciodata nu esti mai putin singur, decat atunci cand esti singur cu Dumnezeu.

Nimic nu este atat de rabdator ca un adevar.

Cel ce este al lui Dumnezeu, chiar si atunci cand se afla in cea mai adanca durere, ramane aproape de buccurie, pentru ca Dumnezeu este bucurie in vecii vecilor. "

(Vladimir Ghika, detinut politic in perioada comunismului
la Jilava si la Sighetul Marmatiei)

Vreau sa traiesc printre ingeri!

Lumea in care traiesc ma taraste printre jumulituri si jupuituri de starvuri! Mi-e dor ce cer... si as vrea sa fiu si eu curata, sa nu miros! De ce sa fie nevoie sa ma ascund de vipere si de vulturi de tot soiul? Am obosit ingrozitor, mi-e greu sa mai cred in ceva sau in cineva. Oamenii vad si judeca, musca si infig sageti cu venin in sufletul celui deznadajduit. Trag concluzii pripite si barfesc, lovesc pe toti cei care indraznesc sa se ridice din mizerie si apreciaza numai pe cel care are ceva de oferit. Ei nu au prieteni, nu stiu ce inseamna asta. Prietenia este pentru cei mai multi un contract social, un fel de comert de servicii si bunuri. Esti prieten cu mine cata vreme imi intorci avantajele pe care eu ti le ofer, sunt prieten cu tine cata vreme iti intorc avantajele pe care mi le oferi. Critica constructiva este luata drept atac pentru ca lumea in care traim este invatata sa critice agresiv, sa barfeasca in loc sa ajute pe cel aflat in nevoie. Iar cel aflat in nevoie nu are curaj sa mai spuna nimanui despre neputinta lui, pentru ca i se pare ca toti ii sunt impotriva. Traim intr-o lume de insingurati printre oameni... si vom muri solitari, cu sufletele zdrobite, in casele noastre cu balustrade de marmura! Da, intr-un fel sau altul, suntem cu totii niste farisei spoiti pe dinafara, suntem morti pe dinauntru si frica este cea care ne domina, nu dragostea! Vreau sa traiesc printre ingeri si sa nu mai cobor nicicand... dar nu am voie sa trec dincolo pana cand nu imi implinesc menirea, pana nu trec prin parjol, pana nu ma las zdrobita. Iar daca tot trebuie sa fac asta, ce-ar fi s-o fac cu un scop nobil? Ce-ar fi s-o fac de dragul lui Hristos, al Vietii care s-a turnat ca jertfa pe o cruce de lemn pentru ca eu sa nu mai put a cadavru? Nu de dragul banilor, nu de dragul confortului, nu de dragul aprecierii din partea oamenilor, ci de dragul LUI! De dragul de a fi altfel decat lumea din jur, de a sfida iadul, de a tine piept valurilor de impotivire ale firii omenesti.

"Acum dar raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea."
(1 Corinteni 13)

DEZBRACAREA DE SINE

Poate parea pueril acest inceput, poate comun, sters... nu-i nimic, prefer sa fiu un copil autentic decat un adult ipocrit. Si daca te gandesti cat de greu este pentru unii sa traiasca in lumea asta, daca te gandesti ca rautatea nu este decat o consecinta a "maturizarii" in egocentrism, atunci poate intelegi de ce ma lupt pana la ultima picatura de energie sa-mi recapat inocenta. Cand mi-am pierdut-o? Cel mai probabil, cand mi s-a spus pentru prima data "Copil rau!", cand am auzit primul tipat de furie al mamei, cand am primit prima bataie pentru ca am provocat un accident... dar cert este ca inocenta mea a fost ingropata de tot cand am plecat intr-o calatorie de-o viata spre Polul Nord... acolo ajungem toti odata si-odata. Acolo poti sa privesti soarele cat poftesti, fara sa-i simti caldura... acolo totul este enervant de alb, de gol si de pustiu... acolo esti redus la nefiinta: nimeni nu se uita la tine, nimeni nu-ti zambeste si nu te imbratiseaza... Cu totii avem un pol nord ascuns in suflet, un loc al solitudinii morbide. Dar mai avem si o jungla, un loc in care lupti pentru viata ta,altfel esti devorat de fiare! Si amandoua se nasc in mintea omului: caci daca nu iubesti, nu poti ierta, iar daca nu ierti, fie te ascunzi de toti, fie ii ataci pe toti care nu fac ceea ce astepti tu. Orice varianta ai alege, sfarsesti epuizat si singur... Viata este nedreapta numai pentru cei care asteapta altceva decat poate ea sa le ofere. Cine nu asteapta nimic, cine nu se compara cu nimeni si cu nimic poate sa descopere cine este el insusi si sa dezvolte acel "ceva" unic pe care divinitatea l-a pus in el, fara sa-i pese de standardele altora, de recompense ori pedepse. Sistemele politice sunt facute de oameni care vor sa tina lumea sub control... dar omul cu adevarat liber nu se conformeaza, dar nici nu lucreaza ostentativ. El stie bine ce trebuie sa dezvolte si sacrifica totul pentru desavarsirea propriei fiinte. Abia dupa ce devine o opera bine slefuita se daruieste altora si o face complet dezinteresat!

Crâmpeie din adâncurile minţii

Omul este cu adevărat LIBER abia atunci când libertatea lui nu mai depinde de nimic din afară, când se poate SIMŢI liber într-o celulă de închisoare sau pe patul unui spital... până atunci, omul nu este matur, desăvârşit. El este creat cu puteri nebănuite: puterea de a rămâne vertical şi stabil în vremuri de furtună, de a aduce pacea în mijlocul războiului şi lumina în beznă! Dar asta necesită multă muncă de supunere a voinţei proprii voii lui Dumnezeu. Presupune să fii oricând pregătit să pierzi, înainte de a câştiga. Altfel, o pierdere cât de mică te va distruge sau te va mutila. Iar când ai pierdut, ştii că Dumnezeu a pierdut; cînd ai învins, ştii că El a învins împreună cu tine! Şi ca un copil care are deplină încredere în Tata, te supui deciziei Sale, ştiind că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele tău şi pentru slava Lui şi că Dumnezeu Îşi respectă întotdeauna promisiunile. Atunci când ai toate răspunsurile, nu mai ai nvoie de credinţă, de "încrederea neclintită în lucrurile care nu se văd". Când crezi, nu mai ai nevoie de explicaţii. Acţionezi neîntârzîiat, fără ezitări, fără întrebări, fără scânceli. Când ajungi să-L iubeşti pe Dumnezeu astfel, eşti foarte aproape de perfecţiune, de Împărăţia Cerurilor. Atunci bucuria ta nu va mai pieri, nu te vei mai plictisi şi vei iubi pe toată lumea deopotrivă, mai ales pe cei care nu merită. Pentru că nici eu, nici tu, nici altul n-am meritat şi nu vom merita vreodată dragostea Lui.

Ruptură de jurnal

"Am obosit!..." aşa îmi şoptea gândul, dar eu nu l-am ascultat.
"Drumul meu nu se sfârşeşte aici", îi răspundeam. "Voi continua să străbat crestele îngheţate şi văile întunecate...".
"Am obosit!..." îmi spunea inima rugătoare, dar eu.. ei bine, eu am replicat scurt:
"Taci! N-ai nici un drept să simţi, să-mi vorbeşti!" Ştiam că metoda va da roade, aşa învăţasem. Şi inima a tăcut, ghemuindu-se în colţul cel mai întunecat al sufletului... încruntată şi deznădăjduită.
Iar crestele erau tot mai înalte, văile tot mai adânci, mai întunecate. Dar le-am străbătut pe toate, pe toate! Apoi a venit o prăpastie, un hău nesfârşit - cum să-l trec? Drumul meu nu se sfârşea acolo- ştiam! Atunci, abia atunci mi-am lăsat inima să plângă şi mintea să spună tot... Şi-am plâns până când ochii mi s-au curăţat; am văzut un pod de curcubeu peste adâncuri şi am păşit pe El...

Copacul fermecat

A fost odată, aşa cum toate au fost cândva ca niciodată, o planetă pustie si nelocuită de nimeni. Numele ei era Terra. Pe vremea aceea, Terra nu avea plante, animale sau oameni. Nimic, în afară de un copil de lut care avea o sămânţă în loc de inimă. Dumnezeu a suflat peste el duh de viaţă, iar copilul a început să crească şi să exploreze planeta din care luase fiinţă trupul lui. Zilele treceau una mai monotonă decât alta, iar copilul creştea şi era mereu trist. Văzându-l astfel, Dumnezeu l-a întrebat:
- De ce eşti trist, Adam?
- Doamne, cum altfel să fiu dacă sunt singur şi pământul e pustiu?
- Copile, pământul nu e pustiu. Am ascuns în tine secretul frumuseţii şi al bogăţiei lui.
Din ziua aceea, Adam, devenit un tânăr chipeş, începu să caute în el misterul despre care îi vorbise Dumnezeu: îşi vârî degetele în urechi de nenunmărate ori, deschise gura, îşi scutură părul, însă toate încercările lui păreau zadarnice.
Într-o bună zi, Domnul trimise o furtună asupra Terrei şi tânărul Adam fu săgetat în inimă de un fulger. Căzut la pământ, el îşi simţi inima sângerând, iar pe dâra de sânge plutea o sămânţă mică, mică de tot. O luă cu grijă ca să n-o spulbere vântul, iar când stihiile s-au potolit, o plantă în pământ şi o udă cu apă. O îngrijea zilnic, dar nimic nu părea să se ivească din bobul pipernicit şi negru. Adam începu să plângă, descurajat.
- Ce s-a întâmplat, fiule? îl întrebă Dumnezeu.
- Tată, mi-ai spus că secretul frumuseţii şi al bogăţiei se află în mine. L-am găsit, dar nu se întâmplă nimic de când am plantat sămânţa asta în pământ...
- Adam, răspunse blând Domnul, frumuseţea şi bogăţia nu le poţi obţine fără dragoste! Trebuie mai întâi să iubeşti sămânţa; iar apoi s-o hrăneşti cu dorinţele tale, nu doar cu apă...
- Bine, dar sămânţa era inima mea! Cum să iubesc, dacă nu am inimă?
- Cu sufletul, fiule!...
Într-o clipită, Dumnezeu dispăru, iar Adam rămase singur cu sămânţa pe planeta pustie. Nu ştia ce era sufletul, dar începu să-l caute, străbătând pământul pe toate meridianele. Totul, zadarnic şi de această dată.
Adormind răpus de oboseală, Adam începu să viseze şi văzu pământul plin de plante, animale şi păsări. Apoi mai văzu ceva care semăna cu el, dar era ca un corp de lumină şi căldură; lumina lui nu semăna nici cu soarele, nici cu luna, ci doar cu Lumina lui Dumnezeu, o lumină care venea de nicăieri şi care strălucea în toate culorile curcubeului.
Băiatul tresări şi se trezi brusc. Avea lacrimi în ochi. Lacrimi de fericire care picurau, fără să-şi dea seama, chiar pe sămînţa plantată de el în inima Terrei. Din sămânţă, răsări pe loc un firicel firav. Adam picura mereu lacrimi de fericire pe puiul verde, până când acesta se transformă într-un copăcel. Copăcelul era sufletul lui Adam, iar el îl iubea foarte mult. Atunci, Adam îşi aminti de frumuseţea şi bogăţia despre care îi vorbise Dumnezeu. Închise ochii şi începu să-şi dorească: mai întâi verdeaţă, copaci şi flori. Ele pe dată apăreau, iar Adam plângea din nou de fericire lângă copacul lui. Copacul creştea, iar Adam continuă să-şi dorească peşti, păsări, animale. De fiecare dată plângea şi de fiecare dată copacul se făcea şi mai mare. Ultima lui dorinţă a fost să aibă o soţie. Ea era foarte frumoasă şi numele ei era Eva. Adam nu şi-a mai dorit nimic după aceea. A început să se bucure împreună cu Eva de toată bogăţia si frumuseţea pământului, uitând de copacul crescut din inima lui şi plantat în inima Terrei.
Într-o bună zi, văzu că toate frumuseţile din jurul lui încep să moară: mai întâi gâzele, apoi păsările, peştii, animalele, copacii... Îşi aduse aminte de copacul fermecat împlintor de dorinţe şi alergă iute la locul unde-l plantase. Copacul era complet uscat! Avea însă la capătul ramurilor sumedenie de seminţe, întocmai ca sămânţa care fusese cândva inima lui Adam.
Chiar atunci s-a stârnit ca din senin a doua furtună din istoria omenirii; aceasta a dus seminţele copacului fermecat în cele patru zări. Ele au fost îngropate în ţărână, iar copiii lui Adam şi ai Evei au avut şi e dorinţe şi lacrimi de fericire, făcând să răsară alţi copaci fermecaţi împlintori de vise. Aceşti copaci au ajutat ca natura să revină la viaţă, dar nu erau la fel de puternici ca tatăl lor... de aceea, plantele, animalele şi oamenii triesc doar o vreme pe Terra. Aceşti copaci fermecaţi au împlinit toate visele şi dorinţele oamenilor: începând cu domesticirea animalelor, până la zborul în spaţiu, de la îmblânzirea pământului arid, până la inventarea roboţilor computerizaţi.
Şi-am încălecat pe-o agendă
Şi v-am spus o poveste de legendă!