Dacă tot veni vorba...

Interesant e că vorba vine, dar nu pleacă niciodată... cum ar fi să spunem "dacă tot plecă vorba"? Oricum ar sta lucrurile cu vorbele, ele sunt mai degrabă călătoare, nu credeţi? Ele nu poposesc niciodată. A reuşit cineva vreodată să spună "stop" vorbei? Să-şi oprească gândul măcar preţ de câteva clipe asupra unei singure vorbe? Vorbele aleargă necontenit în gândurile noastre, în cărţile noastre, în tot ce se spune, se scrie sau se citeşte. Dacă vorba s-ar opri o clipă am putea-o vedea... ar lua chip! Cum credeţi că a creat Dumnezeu lumea? El a zis "să fie" şi vorba a făcut trup. Aşa au luat fiinţă toate...

Psalm

Chem sfinţii să-mi citească
ciornele;
Ţie nu ţi le voi arăta.
De ce-aş face-o?
Biciul Tău îmi e de-ajuns.

NU strig de bucurie, urlu!
Chiar nu vezi
cât mă dor cuvintele,
necuvintele, preacuvintele,
toate certate şi divorţate
la tribunalul numit "banalitate"?

Ele sunt de vină
pentru ignoranţa Ta;
din cauza lor nu înţelegi ce simt
şi mă laşi să mă zbat în neputinţă.

Voi muri neîmpăcată cu ele;
şi abia atunci voi muri fericită:
când vor sări de pe mine
ca electronii
şi voi râmâne goală doar cu Tine.

Voi doi (n-am de ales)

Un vampir îmi stă
înfipt adânc în inimă,
şi-o lipitoare sudată de suflet...

Într-o zi m-am născut
moartă-n rai.
Apoi am plâns tare şi mult...
şi m-am născut iară:
vie-n iad.
"Acolo este plânsul şi scrâşnirea dinţilor".
Visam la raiul meu: al doilea,
nu cel dintâi, pe care nu-l ştiam...
Copilul din mine se doarea pe sine;
Voia să fie mare, fără frică
şi mic, mic de tot şi inocent...
Putea?
Poate că da.
Voia.

Raiul meu eraţi voi: părinţii mei,
nu ei, pretinşii... nu!
Eu nu i-am vrut, nici ei pe mine...
ştiam.

Un vampir îmi stă înfipt
adânc în inimă,
(eu sunt "hara" ei, de tot
nu doar o gestaţie!...
Nu vreau! smulgeţi-mă de ea!)
şi-o lipitoare sudată de suflet
(înlăturaţi molusca masculină
din inima mea!)

Heaven (mamei mele)

Trupul meu se auto-sedează:
mi se supune.
Tânjeşte după liniştea ascunsă sub pleoape
chiar înainte de soare-apune.

Îmi mângâi nevăzut
ochii şi creierul boem,
mă bucur îb secret că pot să-mi închid
timpanele ca nişte scuturi
la vocea ta.

Nu te urăsc, deşi ţi-am spus-o...
Cum aş putea?
Doar glasul, şi ochii şi jugulara ta.
Pe ele da.

Stau prost cu orientarea:
nu ştiu pe unde-am mers viaţa asta, cât timp...
mai bine-aşa.

E-un vis urât, îl uit mereu,
cum altfel aş putea?
Viaţa-i nedreaptă?
Sigur că da.

Mângâierea-mi devine bici,
trupul meu se auto-mutilează;
Liniştea-mi devine vuiet,
creierul mi se descopune
în mii de realităţi virtuale.

derivă 2

Nu, nu! Nu vreau să zugrăvesc idile,
... şi, în definitiv,
de ce n-aş scrie o poezie tristă,
neidealistă,
pentru copii şi adulţi deopotrivă?

"Scrisul tău nu-mi place!"
"Litera M nu aşa se face!"
"Fii atent! Nu te uita pe fereastră!"
"Nu te juca în bancă!"
"Pleacă acasă!"
sau
"Să ne jucăm de-a ceva instructiv ori recreativ!"
"-Cine-a spart geamul?
-Nimeni, noi nu ştim."
"Lumea asta are nevoie şi de un sportiv,
şi de un măturător"- vorbim.

Viaţa şi-a pierdut din coerenţă
şi din consistenţă

(Copii, folosiţi DEX-ul pentru cuvintele grele);
Cuvinte seci mă golesc de esenţă.
Formele goale plutesc în derivă,
Ne îmbrăţişăm maşinal cu o mişcare tardivă.
"Nimeni nu poate face nimic!"-
îmi repet.
Eu nu sunt poet, nici măcar interpret...
Nu vă temeţi,
nimeni nu va afla
că suntem incompetenţi.

"Ce dacă el şi ea n-au înţeles o iotă?"
"Ce dacă paharul e pe jumătate gol?"
Nu pot să cred, nu vreau...
Lumea asta nu e un laborator
în care ne suntem unii altora cobai.
Sau e?
Deplâng lumea,
neputinţa.

Cândva mă credeam semizeu!
Se pare că realitatea mi-era necunoscută...
Nu mă mai joc de-a v-aţi ascunselea,
Nu mai cred în minuni aievea,
Nici măcar în voinţă sau în muncă.

Am ajuns o sceptică irecuperabilă,
neg totul şi nu-mi mai doresc
nimic.

derivă 1

Stau ca o găină saşie
la masa cu computer
şi mă avânt
copleşită de sentimentul necesităţii.
Paradoxal, mi-am uitat bibliografia acasă
şi nici un nume nu-mi vine în minte
în afară de Shakespare,
mult-iubitul şi plictisitorul, neînţelesul...
Îl citesc ca şi cum
aş visa,
iar dimineaţa nu mi-aş mai aminti
nimic.
Nimic genial sau revelator
nu ţâşneşte din mine,
cuvintele mele sunt de o banalitate
respingătoare.
De aceea îl iubesc
atât de mult pe Arghezi
Şi mă dezic de toţi ceilalţi.
Mă opresc aici.