Trupul meu se auto-sedează:
mi se supune.
Tânjeşte după liniştea ascunsă sub pleoape
chiar înainte de soare-apune.
Îmi mângâi nevăzut
ochii şi creierul boem,
mă bucur îb secret că pot să-mi închid
timpanele ca nişte scuturi
la vocea ta.
Nu te urăsc, deşi ţi-am spus-o...
Cum aş putea?
Doar glasul, şi ochii şi jugulara ta.
Pe ele da.
Stau prost cu orientarea:
nu ştiu pe unde-am mers viaţa asta, cât timp...
mai bine-aşa.
E-un vis urât, îl uit mereu,
cum altfel aş putea?
Viaţa-i nedreaptă?
Sigur că da.
Mângâierea-mi devine bici,
trupul meu se auto-mutilează;
Liniştea-mi devine vuiet,
creierul mi se descopune
în mii de realităţi virtuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu