intrebare

Da, am o întrebare... care suna cam aşa: de ce suntem nişte zombi setaţi să căutăm fericirea în lucurile mărunte, de ce nu ne putem lua gândul de la prinţi şi prinţese? Fără să ştim încotro ne aventurăm, ne entuziasmăm, ne îndreptăm cu toata forţa spre ceva sau cineva necunoscut... mi-e greu sa ma obişnuiesc cu mine, sa accept că sunt eu cea care aleargă hopeless pretutindeni şi nicăieri. Nu mai visez demult... poate de frica deziluziei, şi totuşi visele se ţin de mine scai! Ce aş putea face sa scap de ele? Cum aş putea sa nu greşesc niciodata când deja am greşit de atâtea ori? Caut mereu răsăunsuri la întrebări fără răspuns. Aştept sugestii...

Remember

Şi dacă nu-mi vei mai arunca
nici o privire fugară,
dacă nu-mi vei mai cânta serenade
seară de seară,
dacă umbra ta va trece
ca o adiere uşoară,
nu voi uita.

Nici haina ta lungă,
nici câinele pus pe fugă,
şi nici unda de parfum tare;
fără să mai socotim
vorba lungă şi lată despre soare!

De-acum încearcă să fii cuminte
Şi ţine minte:
licuricii nu luminează,
elefanţii nu dansează,
iar moartea nu te stresează.

23. 05. 2009