sâmbătă, 21 februarie 2009

derivă 2

Nu, nu! Nu vreau să zugrăvesc idile,
... şi, în definitiv,
de ce n-aş scrie o poezie tristă,
neidealistă,
pentru copii şi adulţi deopotrivă?

"Scrisul tău nu-mi place!"
"Litera M nu aşa se face!"
"Fii atent! Nu te uita pe fereastră!"
"Nu te juca în bancă!"
"Pleacă acasă!"
sau
"Să ne jucăm de-a ceva instructiv ori recreativ!"
"-Cine-a spart geamul?
-Nimeni, noi nu ştim."
"Lumea asta are nevoie şi de un sportiv,
şi de un măturător"- vorbim.

Viaţa şi-a pierdut din coerenţă
şi din consistenţă

(Copii, folosiţi DEX-ul pentru cuvintele grele);
Cuvinte seci mă golesc de esenţă.
Formele goale plutesc în derivă,
Ne îmbrăţişăm maşinal cu o mişcare tardivă.
"Nimeni nu poate face nimic!"-
îmi repet.
Eu nu sunt poet, nici măcar interpret...
Nu vă temeţi,
nimeni nu va afla
că suntem incompetenţi.

"Ce dacă el şi ea n-au înţeles o iotă?"
"Ce dacă paharul e pe jumătate gol?"
Nu pot să cred, nu vreau...
Lumea asta nu e un laborator
în care ne suntem unii altora cobai.
Sau e?
Deplâng lumea,
neputinţa.

Cândva mă credeam semizeu!
Se pare că realitatea mi-era necunoscută...
Nu mă mai joc de-a v-aţi ascunselea,
Nu mai cred în minuni aievea,
Nici măcar în voinţă sau în muncă.

Am ajuns o sceptică irecuperabilă,
neg totul şi nu-mi mai doresc
nimic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu