Ruptură de jurnal

"Am obosit!..." aşa îmi şoptea gândul, dar eu nu l-am ascultat.
"Drumul meu nu se sfârşeşte aici", îi răspundeam. "Voi continua să străbat crestele îngheţate şi văile întunecate...".
"Am obosit!..." îmi spunea inima rugătoare, dar eu.. ei bine, eu am replicat scurt:
"Taci! N-ai nici un drept să simţi, să-mi vorbeşti!" Ştiam că metoda va da roade, aşa învăţasem. Şi inima a tăcut, ghemuindu-se în colţul cel mai întunecat al sufletului... încruntată şi deznădăjduită.
Iar crestele erau tot mai înalte, văile tot mai adânci, mai întunecate. Dar le-am străbătut pe toate, pe toate! Apoi a venit o prăpastie, un hău nesfârşit - cum să-l trec? Drumul meu nu se sfârşea acolo- ştiam! Atunci, abia atunci mi-am lăsat inima să plângă şi mintea să spună tot... Şi-am plâns până când ochii mi s-au curăţat; am văzut un pod de curcubeu peste adâncuri şi am păşit pe El...