Poate parea pueril acest inceput, poate comun, sters... nu-i nimic, prefer sa fiu un copil autentic decat un adult ipocrit. Si daca te gandesti cat de greu este pentru unii sa traiasca in lumea asta, daca te gandesti ca rautatea nu este decat o consecinta a "maturizarii" in egocentrism, atunci poate intelegi de ce ma lupt pana la ultima picatura de energie sa-mi recapat inocenta. Cand mi-am pierdut-o? Cel mai probabil, cand mi s-a spus pentru prima data "Copil rau!", cand am auzit primul tipat de furie al mamei, cand am primit prima bataie pentru ca am provocat un accident... dar cert este ca inocenta mea a fost ingropata de tot cand am plecat intr-o calatorie de-o viata spre Polul Nord... acolo ajungem toti odata si-odata. Acolo poti sa privesti soarele cat poftesti, fara sa-i simti caldura... acolo totul este enervant de alb, de gol si de pustiu... acolo esti redus la nefiinta: nimeni nu se uita la tine, nimeni nu-ti zambeste si nu te imbratiseaza... Cu totii avem un pol nord ascuns in suflet, un loc al solitudinii morbide. Dar mai avem si o jungla, un loc in care lupti pentru viata ta,altfel esti devorat de fiare! Si amandoua se nasc in mintea omului: caci daca nu iubesti, nu poti ierta, iar daca nu ierti, fie te ascunzi de toti, fie ii ataci pe toti care nu fac ceea ce astepti tu. Orice varianta ai alege, sfarsesti epuizat si singur... Viata este nedreapta numai pentru cei care asteapta altceva decat poate ea sa le ofere. Cine nu asteapta nimic, cine nu se compara cu nimeni si cu nimic poate sa descopere cine este el insusi si sa dezvolte acel "ceva" unic pe care divinitatea l-a pus in el, fara sa-i pese de standardele altora, de recompense ori pedepse. Sistemele politice sunt facute de oameni care vor sa tina lumea sub control... dar omul cu adevarat liber nu se conformeaza, dar nici nu lucreaza ostentativ. El stie bine ce trebuie sa dezvolte si sacrifica totul pentru desavarsirea propriei fiinte. Abia dupa ce devine o opera bine slefuita se daruieste altora si o face complet dezinteresat!
miercuri, 21 aprilie 2010
vineri, 5 februarie 2010
Crâmpeie din adâncurile minţii
Omul este cu adevărat LIBER abia atunci când libertatea lui nu mai depinde de nimic din afară, când se poate SIMŢI liber într-o celulă de închisoare sau pe patul unui spital... până atunci, omul nu este matur, desăvârşit. El este creat cu puteri nebănuite: puterea de a rămâne vertical şi stabil în vremuri de furtună, de a aduce pacea în mijlocul războiului şi lumina în beznă! Dar asta necesită multă muncă de supunere a voinţei proprii voii lui Dumnezeu. Presupune să fii oricând pregătit să pierzi, înainte de a câştiga. Altfel, o pierdere cât de mică te va distruge sau te va mutila. Iar când ai pierdut, ştii că Dumnezeu a pierdut; cînd ai învins, ştii că El a învins împreună cu tine! Şi ca un copil care are deplină încredere în Tata, te supui deciziei Sale, ştiind că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele tău şi pentru slava Lui şi că Dumnezeu Îşi respectă întotdeauna promisiunile. Atunci când ai toate răspunsurile, nu mai ai nvoie de credinţă, de "încrederea neclintită în lucrurile care nu se văd". Când crezi, nu mai ai nevoie de explicaţii. Acţionezi neîntârzîiat, fără ezitări, fără întrebări, fără scânceli. Când ajungi să-L iubeşti pe Dumnezeu astfel, eşti foarte aproape de perfecţiune, de Împărăţia Cerurilor. Atunci bucuria ta nu va mai pieri, nu te vei mai plictisi şi vei iubi pe toată lumea deopotrivă, mai ales pe cei care nu merită. Pentru că nici eu, nici tu, nici altul n-am meritat şi nu vom merita vreodată dragostea Lui.
Ruptură de jurnal
"Am obosit!..." aşa îmi şoptea gândul, dar eu nu l-am ascultat.
"Drumul meu nu se sfârşeşte aici", îi răspundeam. "Voi continua să străbat crestele îngheţate şi văile întunecate...".
"Am obosit!..." îmi spunea inima rugătoare, dar eu.. ei bine, eu am replicat scurt:
"Taci! N-ai nici un drept să simţi, să-mi vorbeşti!" Ştiam că metoda va da roade, aşa învăţasem. Şi inima a tăcut, ghemuindu-se în colţul cel mai întunecat al sufletului... încruntată şi deznădăjduită.
Iar crestele erau tot mai înalte, văile tot mai adânci, mai întunecate. Dar le-am străbătut pe toate, pe toate! Apoi a venit o prăpastie, un hău nesfârşit - cum să-l trec? Drumul meu nu se sfârşea acolo- ştiam! Atunci, abia atunci mi-am lăsat inima să plângă şi mintea să spună tot... Şi-am plâns până când ochii mi s-au curăţat; am văzut un pod de curcubeu peste adâncuri şi am păşit pe El...
"Drumul meu nu se sfârşeşte aici", îi răspundeam. "Voi continua să străbat crestele îngheţate şi văile întunecate...".
"Am obosit!..." îmi spunea inima rugătoare, dar eu.. ei bine, eu am replicat scurt:
"Taci! N-ai nici un drept să simţi, să-mi vorbeşti!" Ştiam că metoda va da roade, aşa învăţasem. Şi inima a tăcut, ghemuindu-se în colţul cel mai întunecat al sufletului... încruntată şi deznădăjduită.
Iar crestele erau tot mai înalte, văile tot mai adânci, mai întunecate. Dar le-am străbătut pe toate, pe toate! Apoi a venit o prăpastie, un hău nesfârşit - cum să-l trec? Drumul meu nu se sfârşea acolo- ştiam! Atunci, abia atunci mi-am lăsat inima să plângă şi mintea să spună tot... Şi-am plâns până când ochii mi s-au curăţat; am văzut un pod de curcubeu peste adâncuri şi am păşit pe El...
Copacul fermecat
A fost odată, aşa cum toate au fost cândva ca niciodată, o planetă pustie si nelocuită de nimeni. Numele ei era Terra. Pe vremea aceea, Terra nu avea plante, animale sau oameni. Nimic, în afară de un copil de lut care avea o sămânţă în loc de inimă. Dumnezeu a suflat peste el duh de viaţă, iar copilul a început să crească şi să exploreze planeta din care luase fiinţă trupul lui. Zilele treceau una mai monotonă decât alta, iar copilul creştea şi era mereu trist. Văzându-l astfel, Dumnezeu l-a întrebat:
- De ce eşti trist, Adam?
- Doamne, cum altfel să fiu dacă sunt singur şi pământul e pustiu?
- Copile, pământul nu e pustiu. Am ascuns în tine secretul frumuseţii şi al bogăţiei lui.
Din ziua aceea, Adam, devenit un tânăr chipeş, începu să caute în el misterul despre care îi vorbise Dumnezeu: îşi vârî degetele în urechi de nenunmărate ori, deschise gura, îşi scutură părul, însă toate încercările lui păreau zadarnice.
Într-o bună zi, Domnul trimise o furtună asupra Terrei şi tânărul Adam fu săgetat în inimă de un fulger. Căzut la pământ, el îşi simţi inima sângerând, iar pe dâra de sânge plutea o sămânţă mică, mică de tot. O luă cu grijă ca să n-o spulbere vântul, iar când stihiile s-au potolit, o plantă în pământ şi o udă cu apă. O îngrijea zilnic, dar nimic nu părea să se ivească din bobul pipernicit şi negru. Adam începu să plângă, descurajat.
- Ce s-a întâmplat, fiule? îl întrebă Dumnezeu.
- Tată, mi-ai spus că secretul frumuseţii şi al bogăţiei se află în mine. L-am găsit, dar nu se întâmplă nimic de când am plantat sămânţa asta în pământ...
- Adam, răspunse blând Domnul, frumuseţea şi bogăţia nu le poţi obţine fără dragoste! Trebuie mai întâi să iubeşti sămânţa; iar apoi s-o hrăneşti cu dorinţele tale, nu doar cu apă...
- Bine, dar sămânţa era inima mea! Cum să iubesc, dacă nu am inimă?
- Cu sufletul, fiule!...
Într-o clipită, Dumnezeu dispăru, iar Adam rămase singur cu sămânţa pe planeta pustie. Nu ştia ce era sufletul, dar începu să-l caute, străbătând pământul pe toate meridianele. Totul, zadarnic şi de această dată.
Adormind răpus de oboseală, Adam începu să viseze şi văzu pământul plin de plante, animale şi păsări. Apoi mai văzu ceva care semăna cu el, dar era ca un corp de lumină şi căldură; lumina lui nu semăna nici cu soarele, nici cu luna, ci doar cu Lumina lui Dumnezeu, o lumină care venea de nicăieri şi care strălucea în toate culorile curcubeului.
Băiatul tresări şi se trezi brusc. Avea lacrimi în ochi. Lacrimi de fericire care picurau, fără să-şi dea seama, chiar pe sămînţa plantată de el în inima Terrei. Din sămânţă, răsări pe loc un firicel firav. Adam picura mereu lacrimi de fericire pe puiul verde, până când acesta se transformă într-un copăcel. Copăcelul era sufletul lui Adam, iar el îl iubea foarte mult. Atunci, Adam îşi aminti de frumuseţea şi bogăţia despre care îi vorbise Dumnezeu. Închise ochii şi începu să-şi dorească: mai întâi verdeaţă, copaci şi flori. Ele pe dată apăreau, iar Adam plângea din nou de fericire lângă copacul lui. Copacul creştea, iar Adam continuă să-şi dorească peşti, păsări, animale. De fiecare dată plângea şi de fiecare dată copacul se făcea şi mai mare. Ultima lui dorinţă a fost să aibă o soţie. Ea era foarte frumoasă şi numele ei era Eva. Adam nu şi-a mai dorit nimic după aceea. A început să se bucure împreună cu Eva de toată bogăţia si frumuseţea pământului, uitând de copacul crescut din inima lui şi plantat în inima Terrei.
Într-o bună zi, văzu că toate frumuseţile din jurul lui încep să moară: mai întâi gâzele, apoi păsările, peştii, animalele, copacii... Îşi aduse aminte de copacul fermecat împlintor de dorinţe şi alergă iute la locul unde-l plantase. Copacul era complet uscat! Avea însă la capătul ramurilor sumedenie de seminţe, întocmai ca sămânţa care fusese cândva inima lui Adam.
Chiar atunci s-a stârnit ca din senin a doua furtună din istoria omenirii; aceasta a dus seminţele copacului fermecat în cele patru zări. Ele au fost îngropate în ţărână, iar copiii lui Adam şi ai Evei au avut şi e dorinţe şi lacrimi de fericire, făcând să răsară alţi copaci fermecaţi împlintori de vise. Aceşti copaci au ajutat ca natura să revină la viaţă, dar nu erau la fel de puternici ca tatăl lor... de aceea, plantele, animalele şi oamenii triesc doar o vreme pe Terra. Aceşti copaci fermecaţi au împlinit toate visele şi dorinţele oamenilor: începând cu domesticirea animalelor, până la zborul în spaţiu, de la îmblânzirea pământului arid, până la inventarea roboţilor computerizaţi.
Şi-am încălecat pe-o agendă
Şi v-am spus o poveste de legendă!
- De ce eşti trist, Adam?
- Doamne, cum altfel să fiu dacă sunt singur şi pământul e pustiu?
- Copile, pământul nu e pustiu. Am ascuns în tine secretul frumuseţii şi al bogăţiei lui.
Din ziua aceea, Adam, devenit un tânăr chipeş, începu să caute în el misterul despre care îi vorbise Dumnezeu: îşi vârî degetele în urechi de nenunmărate ori, deschise gura, îşi scutură părul, însă toate încercările lui păreau zadarnice.
Într-o bună zi, Domnul trimise o furtună asupra Terrei şi tânărul Adam fu săgetat în inimă de un fulger. Căzut la pământ, el îşi simţi inima sângerând, iar pe dâra de sânge plutea o sămânţă mică, mică de tot. O luă cu grijă ca să n-o spulbere vântul, iar când stihiile s-au potolit, o plantă în pământ şi o udă cu apă. O îngrijea zilnic, dar nimic nu părea să se ivească din bobul pipernicit şi negru. Adam începu să plângă, descurajat.
- Ce s-a întâmplat, fiule? îl întrebă Dumnezeu.
- Tată, mi-ai spus că secretul frumuseţii şi al bogăţiei se află în mine. L-am găsit, dar nu se întâmplă nimic de când am plantat sămânţa asta în pământ...
- Adam, răspunse blând Domnul, frumuseţea şi bogăţia nu le poţi obţine fără dragoste! Trebuie mai întâi să iubeşti sămânţa; iar apoi s-o hrăneşti cu dorinţele tale, nu doar cu apă...
- Bine, dar sămânţa era inima mea! Cum să iubesc, dacă nu am inimă?
- Cu sufletul, fiule!...
Într-o clipită, Dumnezeu dispăru, iar Adam rămase singur cu sămânţa pe planeta pustie. Nu ştia ce era sufletul, dar începu să-l caute, străbătând pământul pe toate meridianele. Totul, zadarnic şi de această dată.
Adormind răpus de oboseală, Adam începu să viseze şi văzu pământul plin de plante, animale şi păsări. Apoi mai văzu ceva care semăna cu el, dar era ca un corp de lumină şi căldură; lumina lui nu semăna nici cu soarele, nici cu luna, ci doar cu Lumina lui Dumnezeu, o lumină care venea de nicăieri şi care strălucea în toate culorile curcubeului.
Băiatul tresări şi se trezi brusc. Avea lacrimi în ochi. Lacrimi de fericire care picurau, fără să-şi dea seama, chiar pe sămînţa plantată de el în inima Terrei. Din sămânţă, răsări pe loc un firicel firav. Adam picura mereu lacrimi de fericire pe puiul verde, până când acesta se transformă într-un copăcel. Copăcelul era sufletul lui Adam, iar el îl iubea foarte mult. Atunci, Adam îşi aminti de frumuseţea şi bogăţia despre care îi vorbise Dumnezeu. Închise ochii şi începu să-şi dorească: mai întâi verdeaţă, copaci şi flori. Ele pe dată apăreau, iar Adam plângea din nou de fericire lângă copacul lui. Copacul creştea, iar Adam continuă să-şi dorească peşti, păsări, animale. De fiecare dată plângea şi de fiecare dată copacul se făcea şi mai mare. Ultima lui dorinţă a fost să aibă o soţie. Ea era foarte frumoasă şi numele ei era Eva. Adam nu şi-a mai dorit nimic după aceea. A început să se bucure împreună cu Eva de toată bogăţia si frumuseţea pământului, uitând de copacul crescut din inima lui şi plantat în inima Terrei.
Într-o bună zi, văzu că toate frumuseţile din jurul lui încep să moară: mai întâi gâzele, apoi păsările, peştii, animalele, copacii... Îşi aduse aminte de copacul fermecat împlintor de dorinţe şi alergă iute la locul unde-l plantase. Copacul era complet uscat! Avea însă la capătul ramurilor sumedenie de seminţe, întocmai ca sămânţa care fusese cândva inima lui Adam.
Chiar atunci s-a stârnit ca din senin a doua furtună din istoria omenirii; aceasta a dus seminţele copacului fermecat în cele patru zări. Ele au fost îngropate în ţărână, iar copiii lui Adam şi ai Evei au avut şi e dorinţe şi lacrimi de fericire, făcând să răsară alţi copaci fermecaţi împlintori de vise. Aceşti copaci au ajutat ca natura să revină la viaţă, dar nu erau la fel de puternici ca tatăl lor... de aceea, plantele, animalele şi oamenii triesc doar o vreme pe Terra. Aceşti copaci fermecaţi au împlinit toate visele şi dorinţele oamenilor: începând cu domesticirea animalelor, până la zborul în spaţiu, de la îmblânzirea pământului arid, până la inventarea roboţilor computerizaţi.
Şi-am încălecat pe-o agendă
Şi v-am spus o poveste de legendă!
marți, 22 decembrie 2009
Dedicatie in rosu
Odata... am visat ca sunt zmeu inaripat, am visat ca pot muta si muntii, ca pot schimba lumea... eu, un sambure de nimic! Apoi samburele meu s-a spart... si de sub pulberea fina pe care am incercat zadarnic s-o adun bob cu bob, a luminat miezul... un nu-stiu-ce stralucitor, chiar si in intunericul cel mai negru!... (si nu mai traiam eu, ci Hristos traia in mine).
Acum nu mai visez ca pot muta muntii, nici ca pot schimba lumea, pentru ca s-a intamplat deja!... se intampla mereu sub privirile uimite ale acestui sambure fara coaja!
(PS: Proverbele lui Solomon Capitolul 3 Versetul 5)
Acum nu mai visez ca pot muta muntii, nici ca pot schimba lumea, pentru ca s-a intamplat deja!... se intampla mereu sub privirile uimite ale acestui sambure fara coaja!
(PS: Proverbele lui Solomon Capitolul 3 Versetul 5)
Va trimit cateva ganduri de Craciun inainte de a pleca din Bucuresti...
Sper ca veti putea intelege corect exprimarea plastica pe care am abordat-o... si care am incercat sa fie- pe cat posibil- in ton cu mersul societatii noastre de azi.
Daca as putea sa urez ceva, oricui... daca mi s-ar acorda privilegiul de-a face o urare intregii omeniri, omului din toate timpurile si de pe toate meridianele Pamantului, as spune ca ii doresc nici mai mult, nici mai putin decat imi doresc mie:
Sa descopere adevarata Sursa a dragostei, a nadejdii, a credintei, a intelepciunii si a cunoasterii si... odata descoprita sa-si infiga toti receptorii in ea! Iar pe masura ce se hraneste, sa-si creeze cordoane ombilicale invizibile - cat de multe poate- pentru ca aceasta hrana - singura reala, singura autentica- sa ajunga in sangele lor, apoi in sangele copiilor lor si al copiilor copiilor lor!... Pentru ca dragostea nu are margini, la fel cum setea de dragoste a sufletului meu- al nostru- este fara margini!
Fiti binecuvantati / binecuvantate de Dumnezeu!
... si traditionalul Sarbatori fericite! si La multi ani! :P
Sper ca veti putea intelege corect exprimarea plastica pe care am abordat-o... si care am incercat sa fie- pe cat posibil- in ton cu mersul societatii noastre de azi.
Daca as putea sa urez ceva, oricui... daca mi s-ar acorda privilegiul de-a face o urare intregii omeniri, omului din toate timpurile si de pe toate meridianele Pamantului, as spune ca ii doresc nici mai mult, nici mai putin decat imi doresc mie:
Sa descopere adevarata Sursa a dragostei, a nadejdii, a credintei, a intelepciunii si a cunoasterii si... odata descoprita sa-si infiga toti receptorii in ea! Iar pe masura ce se hraneste, sa-si creeze cordoane ombilicale invizibile - cat de multe poate- pentru ca aceasta hrana - singura reala, singura autentica- sa ajunga in sangele lor, apoi in sangele copiilor lor si al copiilor copiilor lor!... Pentru ca dragostea nu are margini, la fel cum setea de dragoste a sufletului meu- al nostru- este fara margini!
Fiti binecuvantati / binecuvantate de Dumnezeu!
... si traditionalul Sarbatori fericite! si La multi ani! :P
luni, 7 septembrie 2009
aici gasiti IQ ul meu. Nu stiu cat e de relevant si de profesionsit testul, dar, check it out! :P
3SmartCubes.com - IQ Test
a!... si un link, just in case :P
http://www.3smartcubes.com/pages/tests/iq-test/iq-test_preview.asp?from=signup
Abonați-vă la:
Postări (Atom)