HALUCINAŢIILE UNEI SOMNAMBULE

    "Cana cu vin stă înainatea mea cuminte şi supusă; aşa ar trebui, poate, să stau eu în mâna lui Dumnezeu, aşa ar trebui să mă las condusă la gura Lui şi deşertată de tot pentru a mă contopi cu El.

     Cana cu vin mă duce spre arhipelaguri necunoscute, ca o luntre a vieţii peste Marea Morţii, peste adâncul ticsit de cadavre, de oase putrede, de duhori pătrunzătoare. Mă opresc uimită lângă hoitul tău, iubitule, lângă hoitul tău inert, măcinat de viermii lucioşi, scăldaţi în mucusul verde-albăstrui al cangrenei. Mă uit cu băgare de seamă în orbitele tale, doar-doar oi găsi luminile moarte. La ce bun să ciocăni la uşă când stăpânul e plecat de-acasă? La ce bun să scormoneşti în nămol după diamante? Pământul înghite comorile, Pământul se joacă mereu cu răbdarea mea. Dar dacă n-aş mai căuta? Dacă n-aş mai vrea să deschid porţile ferecate ale locuinţei morţilor?... 

     Am fost mereu fascinată de lucrurile ascunse, de drumurile grele şi pline de hăţişuri, dar m-am declarat plictisită de căile simple şi uşoare chiar dinainte de a le străbate. Ochiul meu de vultur se vrea antrenat, coapsa mea cere exerciţiu, tălpile mele urlă de dorul cursei de maraton. Dar drumul până la Muntele Sionului este atât de abrupt şi de stâncos! Coatele şi genunchii mi s-au sfâşiat, sandalele mi s-au tocit, mi-am pierdut busola şi am nevoie de Călăiza mea Care nu-mi mai vorbeşte demult... 

    Sunt o preotesă învinsă, o proorociţă răpusă, o luptătoare fără cauză. Mugeşte ploaia risipită peste pământul crăpat de secetă, mugeşte a neputinţă pentru că nu-i sunt destule puterile ca să ostoiască setea ţărânei! Şi setea mea de iubire e la fel, dar se mulţumeşte cu ploile mărunte în loc să se adape de la Izvorul nesecat! Mi-e frică să mă apropii de Tine... pentru că sunt o lepră care nu poate sta în prezenţa Luminii! Fraţilor mei cei mici eu le-am arătat faţa morţii, faţa bolii şi a desfrâului... Ca să ştie şi ei să iubească, de aceea m-am murdărit. Iar sticla cu vin în care mă înec de obicei, o voi folosi de această dată ca instrument al iubirii, ca palmă usturătoare peste obrazul gros şi gras al pioşeniei prefăcute. Pentru că tu, "preasfântule", tu ştii numai să dispreţuieşti pe cei care nu sunt la fel de buni ca tine. În naivitatea ta, te crezi atoateştiutor şi ai câte o reţetă patetică pentru orice problemă. Din bula ta de sticlă nu poţi vedea adevărul. Cât de mult te-aş iubi dacă mi-ai arăta, nu biruinţele tale trecute, ci eşecurile tale prezente!  Întocmai ca mine. Întocmai ca pe mine."

COGITO, ERGO...

Ies de la metrou în grabă. E aproape ora 9 seara şi ma simt sleită de puteri... trec pe lângă un moş libidinos care se uită lung la mine şi pe lângă un copil de ţigani care se întinde pe trotuar, tăindu-mi calea. I se pare amuzant. Îl ocolesc, iar el se ridică şi-mi cere bani, cu grimasa de copil tâmp încă rămasă pe chip. Nu-i răspund, dar îmi vorbesc mie, în gând: „Poate că eu ar trebui să-ţi cer ţie un ban. Ştii ca azi n-am avut 1 leu pentru cafea şi ca a trebuit sa cer unei colege?” Mă feresc să zăbovesc cu mintea la această întâmplare, e prea uzuală, prea frecventă pentru Bucureşti; ar trebui să se integreze în peisaj, sau să fie considerată un simplu „zgomot de fond”. Deodată mă loveşte filozofia: lumea nu e deloc fericită! ...lumea asta care aleargă pe ritmuri agitate, lumea asta care cunoaşte numai două verbe: „a avea” şi „a se distra”... şi îşi revendică libertatea sub semnul căreia are impresia că va găsi fericirea. Şi oamenii sunt liberi să bea, să meargă în cluburi, să fumeze orice,  să prizeze coca, să facă sex cu oricine, oricând, să meargă pe străzile Bucureştiului în maşini grele cu peste 200 la oră, să lovească, să bruscheze, să urască... După toate aceste „libertăţi” asumate, constată că nu sunt cu nimic mai fericiţi, mai frumoşi, mai veseli... Încotro? Când fericirea este atât de aproape şi nu presupune nici o „privare de libertăţi”... Când fericirea înseamnă nimic mai mult decât identificare cu Dumnezeu... Când fericirea înseamnă A FI! A fi mai curat, mai blând, mai milos, mai onest, mai drept... Când fericirea înseamnă să faci tot ce-ţi place, iar ce-ţi place este numai binele tău şi al celor din jur. Şi cu cât devii mai desăvârşit, cu atât mai mult îţi repugnă meshinăriile, răutăţile, suferinţa inutilă... şi trecând prin toate, înveţi lecţii importante, lecţii pe care divinitatea ţi le rezervă în lumea asta imperfectă, ca să te înveţe răbdarea, inţelepciunea, iubirea.